Postări populare

joi, 23 decembrie 2010

Akad despre Christian W. Schenk


GEORGE VULTURESCU despre Christian W. Schenk


1. Poetul “rupt în trei limbi” Christian W. Schenk (n. 11 nov. 1951) ilustrează în literatura româna cazul cel mai pregnant al “trilingvismului natural din Transilvania”. Nu voi insista asupra  “cazului” (poetul s-a născut într-o familie în care mama este de origine maghiară, tatăl - german si, după ce se formează într-un mediu cultural al revistei Astra, publicînd poezii proprii în limba româna si traduceri din limba germană, se stabileste în Germania unde continua sa scrie în limba germana si româna) întrucît în zona mea satmareana am întîlnit, de timpuriu, multilingvismul etnic si speculatiile “europeniste” nu ne caracterizează. Au scris, de altfel, pertinent despre cazul lingvistic Schenk o seama de critici precum Eugen Simion (Limba maternă si limba poeziei, Ed. Phoenix, 1993), M. N. Rusu (în Adevărul literar si artistic, an II, nr. 71, 1991), Gheorghe Bulgar, Emil Manu (în Ch. W. Schenk - o prezenta poetica în literatura româna, Ed. “Doris” S.R.L., 1993). În ce ne priveste, am urmarit cu atentie cazul poetic Schenk conturat tot mai elocvent, mai ales prin înscrisurile si “zapisurile” unor nume redutabile precum: Ovid S. Crohmalniceanu (Alaptat de doua mame, Phoenix, 1992), Adrian Popescu (Un poet bilingv: Ch. W. Schenk, în Tribuna, V, nr. 2, 1994), Constantin Cublesan (în Steaua, XLIV, NR. 12, 1993), Al. Cistelecan (Postfata la Semne, gratii si simboluri, Ed. Dacia, 1995), Dumitru Micu (Postfata la Poeme vechi si noi, Ed. Axa, 2000) etc. Însă cel mai cuprinzator si, fără îndoială, cel mai aproape de “experienta” lingvistica a lui Ch.W.Schenk este studiul "Umbra cuvintelor" (în Xenograme, Ed. Cogito, 1997) al criticului Ştefan Borbély, el însuşi situîndu-se pe linia unui statut cultural “de minoritar scriind în limba româna” (p.7). Trimit la rafinamentul analitic al acestui studiu pentru ca el sesizeaza diferenţele dintre poezia lui Schenk si a celorlalti etnici germani din România (Franz Hodjak, Peter Motzan, Richard Wagner, etc.), remarca evolutia sa pornind de la o linie saizecista a poeziei româneşti, caracterizata printr-o subiectivitate reflexiva “aplecata asupra ontologicului în mici concentrate laconice, cu un sens nu o data sibilinic, criptic....” (p. 196). Delimitînd cazul “lingvistic” de cazul “poetic” S. Borbély remarca trasatura principala a scrisului sau: poetul e, artistic si lăuntric, “mai aproape de substanţa interioară a limbii si a culturii române, decît de aceea a vreunei alte limbi”. De aceea el scrie “recurgînd la pulsiunile interne ale limbii si nicidecum trudnic, sugrumat de corectitudine” (p. 164). Dacă te poţi “insulariza” într-o limba si poti deveni sclavul ei, “robia” pluralitatii nu e, nici ea, usoara. Sfîsierea continua a eului, singuratatea de “cetatean al lumii”, care refuza sa fie “unealta jucariei - rupt în trei limbi”, este, fără îndoială, o nota grava a poeziei sale care-l personalizeaza între cautatorii de aur ai cuvîntului: “Îngenunchez si-i simt aroma atuncea cînd se-ascunde-n mine/ Ba într-o limba, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metafora, ba-n rime/ Jucîndu-se de-a Fraza Oarba...” (Destinul meu). De altfel, cu îndreptatita mîndrie poetul a declarat la conferirea cetateniei de onoare  la Cluj: “Multumesc mamei mele ca m-a învatat limba lui Ady, multumesc tatalui meu ca m-a învatat limba lui Rilke si, amîndoura, le multumesc ca m-au învatat sa vorbesc si sa iubesc limba româna”. 

2. “Divinul este dincolo de noi” Poezia lui Ch. W. Schenk (dintre cartile publicate în limba româna sunt de retinut: Testament, 1991; Semne, gratii si simboluri, 1995; Mandala, 1996; Doua anotimpuri toamna, 1997; Vorbe sugrumate-n aer, 1999) sta sub semnul fascinatiei pentru cuvînt. El este singura oglinda care-i poate reda identitatea sfîsiata. Adevarate arte poetice risipeste poetul pe aceasta tema recompunînd din cioburi 
(“negrul albelor cuvinte”), din “unitati imagistice”, “unitati de viziune” (Ştefan Borbély), o identitate iluzorie a unitatii fiintei scindate prin nastere: “Cuvîntul îsi cere visul înapoi” (Lumina cuvintelor);  “vocalele-mi vor secunda” (Duelul cuvintelor); “Cuvîntul meu/ s-a înecat/ în cuvintele altora...” (De mult prea multe ori). Precum altadata poetii cîntareti ai ruinelor, Ch. W. Schenk vede în cuvinte “runele” - simboluri ale unei lumi vechi (“Catargele ruinelor/se-ntind/ spre-un Nu-Stiu-Când”; Început cu Dharma), înca neatinsa de alteritate, ne decazuta în timp. Pe piatra cuvintelor, piatra a Babilonului, poetul mediteaza la alienarea omului: “O frunza cazuta pe umerii vremii/ a dat de stire frazei fugite în crîng/ ca litera moare strapunsa de sine/ lasînd din vocale suspinul de lut” (Calare pe un veac). Cuvîntul-oglinda amplifica propriile imagini cu ale lumii (“oglinda lumii se întoarce în afara”), eu devine celalalt, si poetul construieste ample meditatii (“În noi s-a cuibarit un filozof/ 
cu paginile cartii lui deschise,/ si-am învatat ce n-am vrut sa-nen-vete: învolburarea fluxului din noi”), în care imaginatia vizionara se preschimba, topita, în metafore de o rara plasticitate: “Piatra din umbra ciopleste lumina”; “Ceasul e treaz,/ limbile dorm/ iar rotile-i sunt destramate”; “Lumea curge din silabe”; “Cuvintele-s taiate în felii/ din care frazele/ înfuleca doar miezul” etc. Schenk este si în aceste recente carti - Elegii coliconeze, Ed. Cronica, 2000, si Poeme vechi si noi, Ed. Axa, 2000 - un poet al timpului, heideggerian, al caderii fiintei în lume: “Ieri cauta imaginea de mîine/ spre-a se afla/ Cum necum azi/ Acum/ prins între gratii se destrama/ si picura/ dinspre A Fost si Fi-va...”. Ritmul este eminescian, el are perceptia acuta a trecerii clipei în timp, a timpului în neant. Tema ciclica, a spiralei si clipei de origine (“cu fata-ntoarsa spre izvorul clipei tale”) dau o nota elegiaca poemelor, de monolog pe tema trecerii. Gîndul extinctiei nu produce spaima si anxietate: vertijul cercului este dependent de regasirea memoriei: “Ca santelegi ce-a fost de înteles/ mergi mai departe-n cerc, nedumerit,/ si-odata vei ajunge la-nceputul/ întregului neînteles de sine/ uitînd ca stii de mult tot ce-ai uitat” (Elegii coliconeze, II). Pe scara memoriei, fiinta poetului se regaseste întregita în imaginea copilariei: “Opreste-te si cugeta o ora,/ ia cheia Domnului în mîini pentru o clipa/ deschide usa vietii si implora/ copilaria cheltuita în risipa” (Elegii coliconeze, VI). Extinctia devine o armonioasa regasire a imaginii paradisiace a copilului: “Ma dezbrac de viata noaptea/ Ca s-adorm cît mai copil”. Pastrînd, în permanenta, contactul cu poezia româneasca, Ch. W. Schenk, urmarindu-i dezvoltarea fireasca, nu face eforturi de-a parea modern cu ostentatie (desi cronologic face parte din generatia “optzecista”), nu este atras de experiente ale limbajului cît ale raporturilor ontologice om - lume. Modalitatea sa de a se situa într-o expresie moderna este conjuratia dintre o reflectie de tip heideggerian, glisata însa pe formulari modulare, care imita mandalele, în care fragmentul articuleaza, întotdeauna, întregul. Particularitatile de “creion” arghezian (vezi Dumitru Micu) sau concentratia versului bacovian, jocul antinomiilor se constituie într-o arta combinatorie, a fragmentului, care stocheaza tensiuni chiar daca sunt rupte mereu de întreg: “ferestrele curg/ pe strada/ unde adasta sufletu-mi de cersetor/ doar pasii goi/ umplu fluviile/ si le cara/ înspre niciunde/ usile se cramponeaza de ziduri// fitilul lunii arde în jos// pompei se-ncenusa/ vezuviul înca tace/ spre-a-i da un sens pasarii phoenix” (p.92). Exista o picturalitate a viziunilor surprinsa gestual-cromatic, în maniera lui Dali (pe care la si cunoscut în 1977) sau Chagall, care creaza insule de poeticitate ca niste gravuri în care fiecare linie este tensiune: “doi ochi/ se topesc/ pe ziduri albe”; “un ou-al-nimanui/ izvoraste/ din faleza”; “surde narcise/ vestejesc în vis”; “priviri smolit-cenusii/ culeg seara/ si-arunca pe stînci/ cadavre rosu-ngalbenite” etc. Interesant este sa urmarim evolutia poeziei lui Christian W. Schenk pornind de la motivele utilizate. Ea mi se pare a fi întîrziat, cu voluptate pe alocuri, pe diferite “trepte” ale însesi poeziei române contemporane. Putem recunoaste în perioada de formare, sub tutela prietenesc-parinteasca a lui Vasile Copilu Cheatra de la Brasov, un aer
samanatorist, predilectia pentru cuvîntul neaos dar si o usurinta de versificatie (“N-am încetat sa fiu român/ ca Ion si/ ca/ Ilie/ la fel ca ei doina o-ngîn/ si doina tot ma stie”). Curios, desi l-a întîlnit pe Tudor Arghezi la o vîrsta frageda si i-a adus primele poeme, influenta argheziana a fost resimtita mult mai tîrziu, mai ales în aerul “psalmic” al elegiilor. Tot tîrziu s-a lasat contaminat de ritmurile bacoviene si de meditatia despre fiinta a lui N. Stanescu (“ma doare salcia”; “Lumea-i o silaba/ scapata de un înger”; “dezbraca-te de piele si de carne,/ aduna-ti sîngele în palme...” etc.) dar a ramas, totdeauna, un spirit ardelean, de sorginte blagiana, caruia cultura si filozofia germana i-a inoculat un simt acut al ontologicului. Desi motivata si frecvent prezenta, cautarea identitatii la poetul nostru n-a devenit niciodata o tema a “biografismului” si nu a fost tratata cu mijloacele investigatiei postmoderniste - negatia, ironia, accentul pe evenimentul prozaizant. “Biografismul” lui Ch. W. Schenk este o determinare launtrica, radiografie a situarii înlume si a devenirii ca fiinta traitoare-în-lume, care-si cauta identitatea în-si princelalalt. În acest sens o poezie precum Oglinda sparta ni se pare un revelator demers hermeneutic al unui lirism diagonal (raportul Eu-Tu, “revarsarea reciproca a unuia în celalalt”), despre care vorbea Martin Buber: “Caci tu esti eu si eu sînt tu/ Iar altii-n lume nu au loc/ Si totusi parca se paru/ Ca fara altii n-am noroc/ ... / Deci cine-s eu, tu cine esti?/ A cui, coperta ce-o citesc?/ A cui e poza ce-o cersesti/ Si-n rama careia traiesc?/...”. Întemeierea însa, regasirea, conduce la cuvînt. El este liantul care lipeste cioburile oglinzii sparte. El este piatra (motiv cu varii consonante la Schenk) “pe care dunele zidesc/ noi catedrale/ nelinistite”. O catedrala de nelinisti în care solilocviul poetului este si propria noastra rugaciune. Pentru ca, ne asigura el, “divinul este dincolo de noi”: “cine a arendat moartea/ de la dumnezeu/ cei vii, nu/ cei muribunzi, nu/ mortii, nu// poate totusi dumnezeu/ travestit printre noi// armele îl preamaresc/ glontele arde/ în numele lui/ trandafirii...” Nu stiu daca Christian W. Schenk este un caz lingvistic. În fata cartilor sale am însă certitudinea unui caz poetic. Atunci cînd scrie în limba germana el este în limba sa, iar cînd scrie în lb. româna este în limba sa. Si, cu siguranta, le îmbogateste pe fiecare cu catedrale de nelinisti.



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu